AMINTINDU-L PE BRANCUSI

                    

Azi, 19 februarie 2013, se implinesc 137 de ani de la nasterea Maestrului de renume si faima mondiala, Constantin Brancusi.

Este din ce in ce mai rar faptul ca inca se mai gaseste cineva care sa onoreze amintirea celor care au dus peste hotare cu demnitate, prin talentul si truda proprii, numele tarii, al Romaniei!
Si este dureros! Prin dezinteresul fata de trecut, fata de cultura care ne-a reprezentat si ne reprezinta inca, ne pierdem identitatea ca popor si suntem expusi riscului de a disparea ca Natiune.

Constantin Brancusi merita tot respectul, admiratia si iubirea romanilor dar si a altor natiuni.

Reprenzentantii politici ai vremii i-au negat dreptul de a reveni in tara si prin aceasta i-au negat nu doar dreptul de a trai ACASA, ci si pe acela de a muri crestineste acolo unde a dorit pana in ultimul moment, in Romania.

Decizii politice ale unei adunaturi de retrograzi care s-au vrut a fi venerati si ascultati ca sfintii desi nu au avut sfintenie pentru nimic si nimeni.
Romanii insa, ceilalti, cei multi si considerati de "elite" ca fiind "prosti" l-au iubit si au apreciat cum se cuvine operele sale de mare talent, de profunda simtire.

O umila dar plina de respect inchinaciune si un zambet admirativ de pretuire catre cel care a fost si va ramane in sufletele si constiintele romanilor si ale tuturor celor care l-au indragit, un mare sculptor, un mare artist.

Reamintesc mai jos cateva dintre nemuritoarele opere ale nemuritorului Constantin Brancusi:

"Maiastra" "Cumintenia pamantului" "Domnisoara Pogany"

"Masa tacerii" "Coloana infinitului" "Poarta sarutului"

Ne aflam acum doua saptamani, undeva pe colinele venete italiene si, intamplarea (ma tot intreb daca aceasta o fi fost doar intamplarea?!) a facut sa intalnim un barbat slab, cu barba aproape alba, cu privire isteata, patrunzatoare, care era adancit in actiunea de plantare a unui pomisor. Abia zarit, i-am soptit sotului ca mi l-a amintit asa, dintr-o data si fara sa stiu de ce, de Marele Maestru Brancusi.
Am intrat in vorba cu el. Vorbind despre una, despre alta, in legatura cu natura, cu respectul pentru ea, pentru noi, despre decenta si despre bun simt, despre valoare si non-valoare, despre frumos si esential, la un moment dat ne-a invitat in locuinta sa situata chiar in varful dealului.

Abia patrunsi in interiorul acesteia am avut senzatia de a fi intrat de fapt intr-un muzeu sau cel putin intr-o expozitie de arta.

Oferindu-ne un pahar de vin negru, dens, uleios ne-a invitat intr-o alta incapere. Cand a deschis usa am ramas imobila in cadrul ei: in fata ochilor se afla o imagine pe care chiar nu mi-as fi putut-o crea. M-am simtit exact ca si cand as fi fost in atelierul lui Brancusi la care ma gandisem ceva mai devreme in mod inexplicabil asemuindu-i acest om. Intreaga incapere era plina de sculpturi: mai mari, mai mici, in lemn, in piatra, in marmura, in lut ars. La un moment dat am dat cu ochii de o placa pe care era sculptat in basorelief un text care prin ideea sa amintea, de cine credeti? De Brancusi! "Am invatat sa traiesc observand natura, privind plantele mai mici murind la umbra marilor copaci"

Probabil ca putini stiu ca Brancusi, candva, la Paris cand i s-a facut propunerea de a lucra in atelierele si sub indrumarea unui mare si deja renumit artist francez, Rodin, refuzand i-a raspuns prin intermediul prietenilor sai care ii comunicasera propunerea din partea lui Rodin, astfel: „Sub copacii falnici abia dacă mijesc mânătărci şi se târăsc melci” expresie transformata in cea pe care o cunoastem acum cu toti: "La umbra marilor copaci nu creste iarba"...

Iata ca ideea ierbii si a marilor arbori o regasim si la acest deosebit de talentat artist de la Collalto, cunoscut prea putin si ne-onorat precum ar merita care este Pietro Stefan. (Ciudat este si faptul ca pana si numele sau de familie pare a fi unul romanesc!)

Aveam ochii mariti de mirare si inlacrimati de coplesirea emotiilor ca si de admiratia pentru ceea ce imi era dat sa vad. Chiar si parte dintre operele de arta pe care le vedeam aminteau de Brancusi al nostru.

Omul din fata noastra, (a carui varsta a depasit 70 de ani) in casa caruia intrasem, fusese un...zidar, un om de o simplitate dezarmanta, de o puritate sufleteasca covarsitoare, de o modestie de nedescris, cu maini aspre, cu fata arsa de vanturi, de soare, de vitregiile iernii care sta sa se incheie, de o viata de greutati si straduinte continui.

Marcata de atatea asemanari si de acea neasteptata si bizara trimitere la Maestrul roman, m-am intors catre acesta si l-am intrebat gatuita de emotie: "dar dumneata, cine esti de fapt?!". Intinzandu-mi mana muncita pe care inca mai erau urme de mranita, a pronuntat zambind umil, asezat: Stefan. Pietro Stefan".
Nu mi-a spus nimic numele sau si i-am cerut scuze pentru ignoranta-mi. Dar simteam ca ma aflam in fata unei persoane de mare valore, de mare talent, indiferent de cat de putin cunoscute sau recunoscute ar fi fost acestea.

La plecare mi-a daruit o carticica, un fel de biografie a sa si totodata catalog al unei parti dintre operele artistice de el create. Am plecat hotarata sa fac traducerea acesteia (in momentul de fata deja incheiata) si sa dezvalui lumii ca, in fiecare colt al lumii traieste cate un Brancusi, convinsa ca spiritul Marelui Constantin Brancusi continua sa traiasca de dincolo de veac, de dincolo de ani, in lumea actuala, chiar daca nu intotdeauna noi ne dam seama de acest lucru.

Va invit sa admirati mai jos parte din lucrarile Maestrului Pietro Stefan, urmas nedeclarat dar intuit al lui Brancusi.

Semnificative sunt operele sale numite

"Catre spatiu" si "Avalansa progresului" "Femeie care gandeste" si "Visatoarea"

De asemenea foarte frumoase sunt sculpturile in lemn printre care unele chiar realizate din radacinile lemnoase ale unor copaci de esenta foarte tare, ca cele intitulate de catre artist

  "Cand ridurile devin frumusete"                            

sau                      "Cor"                      precum si cea botezata            "Dorinta de evadare"

             

cea intitulata 

                 "Cal"                                                                    sau                                                                                                                
             "Simbolul vietii"             
nicidecum insa ultima ca importanta si frumusete.

Marii artisti nu mor niciodata! Ei continua sa isi creeze opera, insediindu-si spiritul in alti oameni, daruindu-le lor si unindu-si cu ei talentul pe care inca nu au reusit sa il exprime cand au trait efectiv printre noi.

* Acest articol a fost redactat de Elena Banut - traducatoare freelance de italiana-romana-italiana.

Preluarea si folosirea acestuia fara acordul scris al autoarei este interzisa.